Cei mai mulți fugim de bătrânețe sau, mai bine zis, am fost dresați să fugim de ea…, dar culmea este că, cu cât mai adaugi un an, cu atât începe să îți pese mai puțin de ”gura lumii” și îți pasă mult mai mult de ce simți tu, de lumea ta interioară.
Adori liniștea mai mult decât să ai dreptate și iubești zilele în care ai energie cât pentru o lume întreagă. Și înveți să accepți că nu în fiecare zi ai energie… Și nu în fiecare zi accepți…
Cu fiecare an, te găsești , te regăsești și te pierzi din nou…
Tinerețea are energie multă. Amintiți-vă un copil mic cât se mișcă…(un adult ar leșina dacă l-ar imita o zi întreagă).
Cu cât avem mai multă energie, cu atât ne mișcăm mai mult, la propriu. Alergăm prin viață.
Alergarea îți dă două senzații: că nu ai timp pentru câte vrei să faci (în același timp) sau că nu vrei să simți timpul… Alergarea îți dă falsa senzație de control.
Când alergi, nu vezi lumea din jur, pentru că ești concentrat pe acțiune. Pe alergat. Uneori, alergi tocmai pentru ca să nu vezi lumea din jurul tău. Sau încă vrei să demonstrezi. Că exiști.
Sunt oameni care îmbătrânesc frumos. Sunt fascinanți la bătrânețe, mai mult chiar decât la tinerețe.. Sunt cei care sunt fascinați de viață în toate formele ei. care nu au avut o frumusețe fizică standard la tinerețe de care să se atașeze și au suplinit prin cunoaștere și pozitivitate. Prin acel ”altfel” venit din apropierea de Divinitate. Se considerau optimiști.
Sunt oameni care devin ca niște murături la bătrânețe – nu le mai convine nimic și se tot plâng de diverse. Cei mai mulți dintre aceștia erau nemulțumiți și în tinerețe de ceea ce nu au si de ceea ce nu sunt. Se considerau realiști.
Optimiștii se încarcă de la pasiunile lor și de la Divinitate. Realiștii se încarcă de la optimiști…
Dar și realiștii și optimiștii au nevoie unii de alții, așa cum polul negativ contabalansează cu cel pozitiv și fac întregul…! Ei sunt două boabe, în aceeași păstaie…
Emma Toader, psiholog si jurnalist, specialist NLP
Mulți oameni aleargă după putere. Mirajul puterii îi ademenește pe mulți. De ce vor puterea? Când te simți mic și neînsemnat vrei să capeți puteri nebănuite și miraculoase, precum eroii din serialele SF. Deci, vrei să ai putere ( să fii la putere, cum se spune), când nu ai asta în interiorul tău. Când nu ai primit recunoașterea în familia din care ai provenit. Ești nevalidat și crezi că doar a fi la Putere te va face mare. Fără să realizezi că vei rămâne mic, oricum, pentru că așa te simți în forul tău interior. Crezi că a fi la putere îi va face pe ceilalți să se plece in fata ta (si asta se va întâmpla pentru un timp), adică TE VOR ONORA. Aștepți să te onoreze alții, fie pentru că nu te onorezi tu, fie pentru că ești un narcisist care se hrănește cu ”onorurile”.
Deci, vrei putere, ca să fii puternic, ca să stăpânești lumea, ca să fii deasupra ei. Unii vor chiar să decidă ei, cine rămâne sau cine pleacă, pe motiv că Pământul ar avea resurse limitate și doar unii ar merita să beneficieze de ele. Adică, puterea te face să crezi , să îndrăznești să crezi că ești un fel de șef pe plantații de sclavi, cu drept asupra vieților altora. Așa a fost mereu și a dat naștere unor perioade monstruoase – Inchiziția, vremea lui Hitler etc. Și vor mai fi. ciclic.
Dar , adevărata putere e altceva. Mai știți, cum își urau oamenii între ei , când se întâlneau? ”Să ai putere să faci asta…!”. Adică?! ”Să ai energie să faci asta”! Pentru că puterea ta înseamnă energia ta. Sunt lucruri care îți cresc puterea (adică, energia). Și sunt lucruri care își scad puterea. Care sunt lucrurile sau situațiile, care îți cresc puterea ta interioară? Care te încarcă cu energie? Cum faci să fii ”în putere”, indiferent de vârsta pe care o ai?
Unii stau pe lângă tineri ( tinerii sunt plini de energie, deci, de putere), alții lucrează cu pasiune foarte mult timp meseria pe care o au – sunt medicii, scriitorii, muzicienii, artiștii -, alții descoperă hobby noi – grădinăritul, gătitul, pictatul, decoratul… Toți aceștia știu că puterea e în ei și nu au nevoie să îi domine pe alții, ca să-și ia puterea….! Ei sunt oamenii liberi…!
Emma Toader, psiholog și jurnalist, specialist NLP (programare neurolingvistică), autoarea cărții ”Porția de fericire”.
Când simți compasiune față de cineva, este despre el sau despre tine…?
Ce ne face să simțim compasiune față de o persoană? Și ce e compasiunea? Voi, ce credeți?
Compasiunea este emoția simțită de cineva ca răspuns la suferința altuia motivând dorința de a ajuta, spune wikipedia. Oamenii dau definiții pentru orice, inclusiv pentru compasiune, ca nu cumva să existe vreun dubiu…
Și tot wikipedia ne dumirește : substantivul englez ”compassion” înseamnă ”a iubi împreună cu…”.
Deci, compasiunea este o emoție umană. Când ne identificăm cu celălalt pentru o secundă și simțim suferința, zbuciumul lui interior…Și, atunci se întâmplă ceva fantastic în noi…:nu-l mai judecăm pe celălalt. Și, implicit, nu ne mai luptăm cu noi. Facem pace.
Da, compasiunea are legătură cu empatia. Sunt emoții, pe care nicio Inteligență emoțională nu poate să le aibă, oricât de inteligentă ar fi! Pentru că, atât compasiunea, cât și empatia vorbesc despre oameni care simt alți oameni…Și, dacă simți alți oameni, nu vrei să rănești alți oameni, pentru că te-ai răni pe tine. Implică regula de aur: să faci altuia doar ce vrei să ți se facă ție.
Compasiunea și empatia sunt în doze diferite în oameni și se activează sau nu la diverși stimuli.
Când simți compasiune față de cineva, e în primul rând vorba despre tine…Despre cât de inocent și suav ești…Despre faptul că sufletul tău vibrează atunci când simte un alt suflet…
Ca să ai compasiune, trebuie să ai iubire în tine. Nu poți să storci o lămâie și să îți dea suc de mere. Iubirea este calibrată la nivelul de conștiință 500 pe Scara Piramidei Conștiinței, întocmită de dr David Hawkins.
Cei mai mulți dintre oameni nu trec de nivelul 200, cel al curajului și experimentează stări cu nivel scăzut de conștiință cum sunt rușinea, vina, apatia, frica (blocat în sentimente negative), dorința furia, mândria.
De la nivelul 200 începe o creștere a nivelului de conștiință, fiind experimentate curajul, încrederea, optimismul (calibrat la 310) și iertarea( calibrată la 350).
De asta se spune că primul pas e să ierți. Să îl ierți pe celălat și să te ierți pe tine însuți, pentru că tu crești astfel în nivelul de conștiință și, daaa, îți este mult mai bine, te simți diferit.
Dar, să ierți pe cineva ar însemna să nu mai hrănești ideea că altcineva, inclusiv tu, este de vină. Iar, pentru asta, e necesar să te oprești din a-i judeca pe ceilalți și pe tine însuți. Or, suntem învățați, exersăm mult gândirea analitică și critică. Devenim ca niște soldăței în raport cu lumea, care devine un câmp de bătălie. Schimbarea este când realizezi că nu există niciun câmp și, deci, nicio bătălie, ci tu doar te-ai antrenat să te lupți…cu ceilalți și, implicit, cu tine.
Nivelele de iubire, recunoștință și fericire se află între 500 și 540, sunt nivele de conștiință superioară, când ți se întâmplă sincronicități și întâmplări extraordinar de minunate. E un alt câmp. Un câmp de conștiință în care e loc pentru compasiune.
Așa că, dacă simțiți compasiune față de cineva sau chiar față de voi înșivă, fiți recunoscători: Înseamnă că aveți și iubire în voi! Înseamnă că simțiți divinul care vă înconjoară și din care venim cu toții!
Emma Toader, psiholog și jurnalist, specialist NLP (programare neurolingvistică), autoarea cărții ”Porția de fericire”
Dacă îți simți corpul încordat, una dintre cauze este că nu ai mai plâns de mult timp…
S-au adunat multe frici, nemulțumiri, frustrări, frământări și tu nu le-ai scos sub formă de plâns.
Așa cum mănânci și bei și apoi mergi la toaletă, ca să scoți ce nu îi trebuie și ce nu ajută organismul, tot așa e de preferat să se întâmple și cu lumea nevăzută a trăirilor noastre interne.
Oamenii fac orice ca să nu plângă – trântesc, bufnesc, urlă, îi critică pe alții și, în fiecare zi, o iau de la început și își pun alte poveri emoționale peste straturile vechi. Cred că așa sunt puternici. Dar mai devreme sau mai târziu pot să clacheze. Le apar bube, îi doar diverse zone ale corpului, le cade părul, se îngrașă sau slăbesc mult, într-un cuvânt – SOMATIZEAZĂ, adică scot suferința, sub o formă sau alta.
Organismul uman este fabulos. Știm atât de puține despre el, deși credem că știm multe. Dar el are capacitatea extraordinară de vindecare, dacă noi nu dăm peste cap acest lucru. Si asta o facem ca atunci când mergi cu o mașină și ea îți tot semnalizează că e pe roșu…, dar continui să mergi sau dai viteza și mai tare. Nu ne ascultăm corpul. Nu facem echipă cu el. Nu îl iubim. Nu îl respectăm. Uneori, de multe ori, îl ignorăm sau , când îl vedem în oglină, îl criticăm., în loc să-i slăvim unicitatea și sacralitatea.
Se spune că templul sufletului este corpul nostru. Și noi , ce facem cu acest templu…? De câte ori ne rugăm în el? De câte ori îi mulțumim pentru că a făcut atâtea lucruri minunate pentru noi și cu noi și pentru că prin el am experimentat creșterea, sarcina, nașterea copiilor( la femei), erecțiile (la bărbați), orgasmul, dar și bucuria, speranța, iubirea, liniștea, recunoștința…? Am experimentat diverse forme ale divinului din noi. Și, apoi, ne-am îndepărtat de divin. Ne-am îndepărtat de iubirea din noi.
Așa că, dacă simți că nu mai poți, că ești copleșit de toate, dă-ți voie să tragi un plânset zdravăn și eliberator, fie că ești bărbat, fie că ești femeie…!!!! ( ați observat că femeile plâng la filme, iar unii bărbații plâng când beau? Pentru că sunt momentele în care ei lasă garda jos de zeițe și zmei). Plânsul e un mod extraordinar, întâi, de eliberare, și, apoi, de restartare a ta. Tu, când ai plâns ultima dată…???
Emma Toader, psiholog și jurnalist, specialist NLP (programare neuro-lingvistică), autoarea cărții ”Porția de fericire”
Adolescenții vor să fie la fel ca grupul spre care aderă – cu vârstă apropiată de ei. Dacă sunt altfel decât ceilalți adolescenți, se simt neadaptați, au o stimă de sine scăzută și grupul are tendința să îi vadă drept ”ciudați” și să îi expulzeze…sau să îi ignore, care este la fel de dureroasă ca respingerea
Adolescenții vor să fie la fel ca ceilalți, din teama de a nu fi respinși. Pot să împrumute din obiceiurile grupului – fumat, mers la cafenele, tik-tok- uri etc.- nu neapărat dintr-o dorință proprie, cât din nevoia de apropiere de ceilalți și de acceptare a lor ca persoane. Cu alte cuvinte, intră în raport cu ceilalți făcând la fel ca membrii grupului.
Grupul vine să satisfacă nevoia de apartenență și de identitate.
Noi ne naștem într-un grup – familia, apoi, trăim în grupuri , pe care de multe ori nu le alegem total – grădinița, școala, facultatea, serviciul. Alegem locul, dar nu putem controla oamenii din grupul din acel loc…
Grupul de prieteni, pe care îl alegi ca adolescent este primul grup, pe care îl alegi de bună voie și nesilit de nimeni. Uneori, te alege grupul pe tine… Dar, în ambele cazuri, trebuie să rezonezi cu grupul în care te afli, în acel moment…
Dacă nu mai rezonezi cu oamenii de la jobul tău, e o problemă doar de timp până când nu vei mai fi în acel grup…, la acel job. Noi suntem ca niște niste antene, care primim semnalul celorlalți și care transmitem propriul semnal. Uneori, avem nevoie doar să conștientizăm…
Adulții sunt …niște adolescenți târzii. Doar că procesul începe să fie invers decât în adolescență…În jur de 40 de ani, începem noi să rejectăm grupurile, care nu ne mai convin și nu mai vrem să încercăm să ne adaptăm la ele…
Dacă adolescentul începe să își pună măști și să-și dezvolte diverse mecanisme de apărare -negare, proiecție etc.-, adulții din jurul vârstei de 40 de ani, mai ales cei care fac terapie, încep să se scuture de măștile, pe care le-au purtat zeci de ani și să afle cum sunt ei cu adevărat.
Îndemnul ”Fii autentic!” e un fel de ”Cum faci tu să fii tu?!” despuiat de hainele în care crezi că te-ar accepta ceilalți…Îți mai pasă cum te văd ceilalți, dar începi un proces în care îți pasă al năibii de tare cum te simți tu…!
-va urma-
Emma Toader, psiholog, specialist NLP (programare neurolingvistică) și autoarea cărții ”Porția de fericire”
Ca să se facă auziți. Ca să se vadă. Ca să fie luați în seamă.
Pentru că ceva li se pare nedrept față de ei…
Când cineva țipă, e de preferat să ne întrebăm ce e dincolo de țipăt…”Țip ca să îți fac față…”, ar putea fi un răspuns. ”Țip pentru că nu mă înțelegi,”, ar putea fi un alt răspuns. ”Țip ca să mă aud eu pe mine, pentru că am tăcut prea mult și s-au adunat…”…
Țipăm când nu mai putem pune în cuvinte ceea ce simțim… Iar țipătul devine forma clară de ceea ce simțim…
Vă mai amintiți cine țipă prima oară…? Bebelușul, răspuns corect! De ce țipă? Că îi e foame, că îi e sete, că îl doare ceva ( colici…), că a făcut pe el și trebuie schimbat ( nevoile de bază) … Mama știe aproape telepatic despre ce e vorba și sare ca hipnotizată la țipătul bebelușului…Pentru că Țipătul bebelușului e semnalul că ceva nu e în ordine și trebuie remediat…
Nici la adulți nu este diferit…Doar că drumul de la bebelușul devenit copil la adult este un drum în care ești învățat că nu e frumos să țipi. Pentru că ai învățat limbajul, să exprimi ce vrei și să ceri ce ai nevoie folosindu-te de cuvinte și nu de țipăt.
Bebelușii deveniți adulți recurg, însă, la țipăt când nu își mai găsesc cuvintele. Când au devenit oala sub presiune, care s-a abținut să ceară sau să spună ce o doare…
Se spune că țipătul este un strigăt după iubire…
Aș spune că țipătul este un strigăt de neputință…
Adolescenții țipă pentru că nevoile lor nu sunt satisfăcute. Partea bună din această treabă este că ei, adolescenții, nu mai sunt dispuși ca nevoile lor să nu fie satisfăcute. Ei încep să se audă și să se vadă și, mai ales, ei încep să se ia în seamă.
Așa că, dacă vedeți un adolescent care țipă, atunci, după ce țipați și voi la el, opriți-vă puțin…și, după ce vă calmați și voi și el, spuneți-i să vă spună în cuvinte ce l-a făcut să țipe… Veți fi surprinși de câte de multe s-au adunat pentru el, în timp, până a început să țipe…!!!
Emma Toader, psiholog și jurnalist, specialist NLP (programare neurolingvistică), autoarea cărții ”Porția de fericire” și a cărții în curs de apariție ”Copacul banilor”
În general, ca să ne dăm mari, pentru că ne simțim mici…
În cele mai multe cazuri, cei mai mulți dintre noi fumăm pentru că avem o nevoie interioară pe care o punem în act sub formă de fumat… Psihanaliștii se reped să spună că am rămas în faza orală și țigara substituie sânul matern…Adică, aș spune eu, emoțional, nu am fost înțărcați sau am fost prea repede îndepărtați de obiectul plăcerii.
Fumatul în sine nu este o plăcere. Celor care fumează pentru prima oară ( întrebați adolescenții, dacă voi nu vă mai amintiți) li se pare fumatul o mare porcărie. Fumul acela din gură cu care nu știi ce să faci, să-l absorbi sau să-l scoți și gustul acela categoric neplăcut este o dezamăgire pentru toți fumătorii începători… Cu toate acestea, mulți care încearcă să vadă cum este să fumezi se vor strădui din ce în ce mai mult până vor reuși să fie fumători în adevăratul sens al cuvântului ( puțini sunt cei care vor renunța la a fuma)… Cu alte cuvinte, fumătorul începător dezamăgit de primele fum uri, își va îndesa în timp alte fumuri, până se va convinge că trebuie să fumeze… Uneori, ca să fie în rând cu ceilalți, alteori pentru a socializa la o țigară și în alte cazuri ca o formă de rebeliune față de vârstă, față de vremuri și față de autoritate ( părinți, profesori etc).
Teoretic, adolescentul devenit adult va găsi în țigară un tovarăș de singurătate. Va aprinde o țigară când e supărat, dar va aprinde o țigară și când e fericit…pentru că fiecare prilej va trebui sărbătorit cu o țigară…
Acum , așa cum v-am obișnuit, vom analiza din punct de vedere psihologic de ce fumăm… Sau, mai concret, CE SE JOACĂ LA NIVEL INCONȘTIENT, atunci când fumăm…?
Ideea e că, dacă fiecare va găsi motivația ascunsă pentru care fumează, are mari șanse să se lase de fumat cu multă, multă ușurință… Această motivație este bine ascunsă, după ce dai la o parte straturi de motivații la vedere… ( de genul, fumez că îmi place, fumez că mă plictisesc, fumez că…).
Mă voi da ca exemplu pe mine. Am fumat timp de 23 de ani neîntrerupt. Perioada a coincis cu studenția și activitatea intensă de jurnalistă de teren pe politic, pe Parlament. Nu m-am lăsat niciodată în această perioadă, doar am avut momente când mi-am propus să fumez mai puțin. Când îmi ziceam, într-o zi, că ar trebui să fumez mai puțin, primul lucru pe care îl făceam glonț era să merg să îmi cumpăr un pachet de țigări…, semn că voința la mine nu era dezvoltată ( și așa e la majoritatea)…
După ce am făcut NLP și am devenit și psiholog, s-au întâmplat schimbări profunde în structura mea ca om… În perioada aceea, am repetat ca o mantră, pentru a integra ceea ce realizam că sunt . Fraza pe care mi-o spuneam mie însămi și celor din jurul meu era: ”EU SUNT FEMEIE!”. Integrând această frază, m-am trezit că nu mai fumez… ca un efect secundar a ceea ce eram…Nici nu știu când s-a întâmplat asta…
Apoi, odată în parc, am văzut un bărbat, o femeie și un copil veniți să se recreeze. Femeia, cum a ajuns, și-a aprins o țigară… pentru prima oară, am realizat cât de masculin este gestul de a fuma de către o femeie…
Pentru că, da, dragii mei, când o femeie fumează este în energie masculină…, restul sunt povești… ( nu înseamnă că femeile care nu fumează nu pot fi în energie masculină, dar sigur cele care fumează sunt în energie masculină…)…!!!
Dacă mergem în triburi, cine fumau pipa păcii…?? Bărbații, răspuns corect! Nu vedeai femei ascunzându-se prin tufișuri ca să fumeze…Femeile erau ocupate cu casa și cu copiii… Ancestral, aceste lucruri sunt în noi…
Mai mult, bărbații fumau în triburi diverse, pentru că voiau să acceseze anumite niveluri de conștiință…
Or, femeia nu avea nevoie de asta. Pentru că ea însăși este o poartă între cele două lumi. Femeia are o stare modificată de conștiință de beatitudine în general, atunci când este însărcinată și când are copii mici… Corpul ei fabulos secretă o serie de cockteiluri de bucurie și relaxare, de asta femeile însărcinate strălucesc – pentru că au încă o viață în ele ( o nouă energie)…!
Deci, să revenim… O femeie care fumează este în energie masculină și este, de regulă, într-o concurență subtilă cu bărbatul, pentru a demonstra că este ”mai bună decât el”. Cele mai multe sunt crescute de femei, care au trebuit să se supună bărbatului și și-au antrenat fiicele să fie ”puternice”, ”independente” și ”pe picioarele lor”… Adică să facă , nu să fie…! Adică, deși fetele erau Luna, mamele lor le-au antrenat să fie Soarele…!!!
Pe motiv că dacă Luna e Soare, va suferi mai puțin… Greșit! Luna e Lună și soarele e Soare! Cum ar fi ca unul să facă treaba celuilat…? Ar suferi mai puțin…? Nu, ar fi doar haos…!!!
Deci, până aici întelegem că fumatul este un act pur masculin…!
Apoi, cel care fumează, fie că e femeie sau că e bărbat, este o persoană care ar vrea recunoșterea lumii, pentru că nu a primit recunoșterea din familia de bază… Are încă părți pe care el însuși nu le acceptă…El însuși nu-și recunoaște încă măreția…!
Creează cu țigara o relație de atașament pentru că, pe de o parte, așa vede la alții, iar pe de altă parte, pentru că e mai usor să ai o relație cu ceva exterior ție decât o relație cu propriul Sine…
Pentru că, deși cel mai greu pare că este să te lași de fumat, de fapt cel mai greu este să schimbi ceea ce crezi despre tine…!!!!
Emma Toader, psiholog și jurnalist, specialist NLP (programare neurolingvistică), autoarea cărții ”Porția de fericire” și a cărții în curs de apariție ”Copacul banilor”
În general, din cele mai vechi timpuri, bărbații vor să aibă fii și mai puțin fiice. Băiețeii sunt prelungirea taților, sunt ei la acea vârstă.
E aproape ca o terapie, atunci când un bărbat devine tată de băiat… Începe un proces de conștientizare, cu o oglindă în față…
În general, tatăl de băiat își vede fiul așa cum era el la acea vârstă sau ca pe varianta sa mai bună. Sau îl va respinge, dacă se respinge pe sine. Oricum va încerca să facă cu fiul lui ceea ce ar fi vrut să facă tatăl lui cu el, dar nu a făcut. Își va propune să nu fie ca tatăl tatălui, dar va deveni ca el… Ca tatăl tatălui…
Pentru că, cu cât ne înverșunăm șă nu fim ca părintele de același sex, cu atât ne descoperim la fel ca el… Pentru că schemele de gândire și de comportament le absorbim în ani întregi de copilărie și avem nevoie tot de ani ca să le vedem și să le schimbăm, dacă nu ne plac…
Tații se oglindesc în fiii lor. Și vor să se comporte cu ei cum pot ei mai bine. Dar ca să reușească asta, au nevoie ei înșiși să-și vindece băiețelul interior – speriat, ascuns, timid, neîncrezător, dornic de iubire și de protecție…. Au nevoie să-și vindece relația cu propriul tată…
În psihologie se spune că în fiecare din noi există un adult, un părinte și un copil. Cei mai mulți funcționăm într-un singur rol din acestea: suntem părinte pentru toți ceilalți de cele mai multe ori. Unii aleg rolul de adult adult sau de copil în relația cu ceilalți. Cel responsabil e de obicei adultul. Cel care face ce vrea e copilul. De asta se întâmplă și un raport proporțional cu rolul pe care fiecare îl joacă…și disproporțional de autoritate.
Să luăm un exemplu:într-o relație de cuplu, o femeie responsabilă și hotărâtă va juca rolul de părinte-adult și va atrage un bărbat boem, care se joacă având rol de copil… Ne atragem pe teoria magneților de plus cu minus…
La fel, un bărbat de casă cum se spune, hotărât, cu principii fixe și reguli bine stabilite ( rol de adult-părinte) se va simți atras de o femeie visătoare, dornică de petreceri și escapade…, care joacă rolul de copil în relație… Pentru că ne atragem în complementaritate… Un bărbat și o femeie la fel de serioși nu se atrag și se simt anoști, în timp ce un bărbat și o femeie jucăuși se resping pentru că se văd infantili….Atragem ceea ce celălalt manifestă din umbra noastră….!!!
Dacă vrei să schimbi ce atragi, trebuie să schimbi ce ești, ce rol joci.
Așa cum spuneam, când devin tați de băieți, bărbații au o mare șansă să schimbe…și să se vindece… Doar dacă vor…!
Emma Toader, psiholog și jurnalist, specialist NLP (programare neurolingvistică), autoarea cărții ”Porția de fericire” și a cărții în curs de apariție ”Copacul banilor”
Efectul Pigmalion sau efectul Rosenthal este un fenomen psihologic în care așteptările ridicate față de o persoană conduc la îmbunătățirea performanței individului într-un anumit domeniu.
Rosenthal și Jacobson au susținut că așteptările mari duc la performanțe mai bune, iar așteptările scăzute duc la rezultate mai rele, ambele efecte ducând la auto-împlinirea profețiilor.
Conform efectului Pigmalion, subiecții își însușesc etichetele pozitive și reușesc să se ridice la nivelul așteptărilor. Un proces similar funcționează și în direcția opusă, în cazul așteptărilor reduse. Ideea din spatele efectului Pigmalion este aceea că, o creștere a așteptărilor liderului cu privire la performanța individului, va duce la o performanță mai bună a acestuia. În sociologie, efectul este adesea invocat în legătură cu educația și clasa socială (wikipedia).
Iar eu vin și spun că această concluzie este foarte bine exprimată prin zicala româneascâ : ”Ochiul stăpânului îngrașă vaca”.
În domeniul psihologiei și a fizicii cuantice, s-a demonstrat că noi, privitorii, putem influența realitatea pe care o privim.
Cum? Prin lentilele prin care o vedem. Prin credințele pe care le avem.
Aceste credințe ne duc pe un anumit nivel de conștiință. De aceea , ceea ce avem noi de făcut, dacă vrem să schimbăm ceva din realitatea noastră este să ne schimbăm credințele și acest lucru este posibil prin terapie. Iar primul pas este să vrei să faci ceva cu tine…
Efectul Pigmalion poate fi aplicat în învățământ. Dacă un profesor vede elevul ca fiind deștept, potențialul lui se dezvoltă și îi îndeplinește așteptările. Dacă îl vede ca fiind prost, slab pregătit, dezinteresat și acest lucru devine profeție autoîmplinită, de cele mai multe ori. Pentru că….OCHIUL STĂPÂNULUI ÎNGRAȘĂ VACA.
Dar, mai este de repetat un lucru: noi vedem de pe nivelul de conștiință pe care ne află. Medicul psihiatru și cercetător în domeniul spiritualității David Hawkins a elaborat Piramida conștiinței umane și cele mai de jos niveluri ale conștiinței sunt cele blocate în sentimente negative – Rusine, Vină, Apatie, Amărăciune , Frică (până la nivelul 100), urmate de Dorință, Furie, Mândrie ( până la nivelul de 175).
De abia după nivelul 200, starea de conștiință intră în spectrul nivelului 1 de conștiință de bună dispoziție și productivitate (CURAJ -200, ÎNCREDERE – 250, NEUTRALITATE 290, DISPONIBILITATE -310 OPTIMISM 319, Iertarea -350).
Nivelul 2 de conștiință, care duce la performanțe de vârf fără stres, începe de la nivelul 400 cu Înțelegerea, pe când stările de IUBIRE, RECUNOȘTINȚĂ ȘI FERICIRE (cuprinse între 500 și 540) , aceste niveluri de conștiință ridicate duc la sincronicități și întâmplări extraordinare.
Hawkins numește cele mai de jos niveluri ale conștiința, vinovăția, apatia, durerea, frica, dorința, furia, mândria) drept niveluri ale FALSITĂȚII. iar pe cele care încep de la curaj și neutralitate drept niveluri ale ADEVĂRULUI.
Acum, să luăm și un exemplu concret: un om aflat în frică va acționa de pe acest nivel de conștiință, va fi înfricoșat și va ajunge la anxietate. Un om aflat în vinovăție se va învinovăți pe el sau pe ceilalți și asta va duce la distrugere. Un om aflat în apatie se simte fără speranță are ca emoție disperarea, iar ca proces renunțarea. Furia duce la ură și la agresivitate, iar starea de conștiință de mândrie duce la batjocură și depreciere.
Noi este de preferat să vedem unde ne aflăm ca stare pe această scară și să ne ridicăm nivelul de conștiință, de vibrație. Prin intenția noastră și cu ajutor divin. De abia de la nivelul curajului începem să mergem spre afirmare sau consolidare, iar starea de neutralitate (nivelul 250) este cea în care te simți bine și dacă obiectul dorinței este este îndeplinit sau nu. Un exemplu banal: te simți bine și dacă mergi la film și dacă nu mergi și dacă te întâlnești cu prietenii și dacă stai singur acasă.
În starea de acceptare ( a nu se confunda cu resemnarea), oamenii sunt armonioși și au ca emoție iertarea, iar în starea de disponibilitate sunt optimiști și plini de speranță.
Fiecare nivel de constiinta coincide cu anumite comportamente si perceptii umane despre viata si Divinitate.
Dr. Hawkins spune ca exista doua mari bariere spirituale la nivelul 200 si 500. 200 – este nivelul curajului. Acest nivel reprezintă o schimbare radicala, profunda – o trecere de la un comportament distructiv, care rănește, către o viata integra.
Nivelului cheie 200, ii corespunde o energie vibraționala de 40 mhz. Trebuie sa invățam sa ne ferim de vibratii scazute, mai mici de 40 mhz, care contribuie la o stare generala de rău si nefericire ( atenție ce știri vedem, ce filme vizionăm, ce muzică ascultăm, cu ce oameni interacționăm…).
Totuși, trebuie sa reținem un aspect important, pe care Dr. Hawkins il scoate in evidenta in cărțile sale. Fiindcă aceasta scala a conștiintei este logaritmica, o persoana care a ajuns la nivelul 600, contrabalansează negativitatea a 10 milioane de oameni care se afla sub 200!
Următoarea mare bariera sa afla la nivelul 500 – Nivelul Iubirii. Iubirea, in acest context reprezintă o modalitate de a exista. Potrivit Dr. Hawkins, motivul pentru care acest nivel este atât de greu de atins este acela ca egoul nostru iși are rădăcinile in corpul nostru fizic si nu in cel spiritual, care se manifestă atunci când ajungem la nivelul 500 si peste.
Doar 4% din populația lumii a atins acest procent. Acest nivel denota o trecere către domeniul spiritualității.
Geniile care au trăit pe pământ cum ar fi Aristotel, Newton, Freud, Marie Curie sau Einstein se plasau cam pe la nivelul 499.
Nivelul de conștiință al unei persoane rămâne mai degrabă neschimbat pe parcursul vieții. Emoțiile vin si pleacă, precum starea vremii, dar nivelul de conștiința al unui individ este guvernat de câmpuri de energie specifice ce nu se schimbă în general, decât daca intervine o auto – conștientizare din partea individului respectiv.
Potrivit lui Hawkins, o persoana se poate schimba in mod radical si poate sa treacă către niveluri ale conștiinței superioare, DACĂ ÎȘI DOREȘTE ACEST LUCRU.
Emma Toader, psiholog și jurnalist, specialist NLP (programare neurolingvistică), autoarea cărții ”Porția de fericire” și a cărții în curs de apariție ”Copacul banilor”
Stimată Doamnă Psiholog, de cateva săptămâni trec prin clipe grele (și eu și soțul am avut infectie cu Covid – eu formă uşoară, el una moderat severă, cu multe complicatii).
Fiind medic, l-am putut trata la domiciliu, au fost zile și nopți grele, cu multe hopuri, anxietatea era şi alături de mine şi se manifesta tot mai puternic. Având in față cartea dvs, am deschis-o la capitolul „Faca-se voia ta ” și Domnul a luat frânele și ne-a purtat incet, incet spre vindecare. Se spune că Dumnezeu ne ajută prin alți oameni, de data aceasta ați fost dvs. Vă mulțumesc şi vă doresc să aveți un Crăciun luminos şi binecuvantat! C.C.
Psiholog Emma Toader - Porţia de fericire 